Timpul ne trage dupa el…

Ne cladim, uneori, idealurile, visele, pe seama unor utopii.
Credem, mai presus de orice, in dragoste. In idealismul iubirii, in dorinta si impulsul de-a fi bun, sincer si receptiv cu cei din jur, de-a gasi implinirea dupa care alergam o viata intreaga in apropierea fizica, sufleteasca, emotionala, de un alt om, jumatatea aia pe care o simtim necesara pentru a fi completi. Poate ca nu stim foarte bine sa recunoastem dragostea. Poate o confundam cu nevoia de atentie, de implinire, cu nevoia de partasie, de ne-singuratate. Poate, tocmai pentru ca n-o putem recunoaste, ii atribuim diferite caracteristici si-ajungem sa credem ca dragostea e o boala de care avem nevoie sa fim vindecati. De fapt, nevoia noastra de vindecare vine tocmai din faptul ca ne hranim cu surogate. Si tot ele sunt cele care ne fac sa suferim. Daca am avea, cu adevarat, dragoste, nu ne-ar mai lipsi nimic.

Toate astea, poate, sunt valabile intr-o lume ideala, dincolo de tot ceea ce-i omenesc, un amestec de bun, cu mai putin bun. Traim in universul nostru limitat si e firesc, normal sa fie asa. Daca n-am avea slabiciuni, daca n-am fi sclavi ai propriilor nevoi, daca ceea ce simtim n-ar pune stapanire pe noi si n-ar jubjuga, uneori iremediabil, luciditatea, ne-am mai numi oameni? Nu suntem nici zei, nici sfinti, nici alte creaturi destinate unor traiectorii clare, line, fara urcusuri sau coborasuri. Da, suntem doar oameni. Avem propriile crezuri, vise si sperante. Avem dorinte si asteptari. Credem si ne dorim sa credem. Sa traim, sa simtim, sa luptam. Si-n asta consta marea noastra forta. In capacitatea de-a ne darui, de-a ne implica, de-a simti pana-n strafunduri. Atat bucuriile, inaltarile, cat si afundarile. Pentru ca, desigur, doar oameni fiind, suntem supusi ai variatiilor, emotionale, psihice, de orice fel. Timpul, oamenii din jur, toate-si pun amprenta asupra noastra, asupra sentimentelor noastre. Si ele sunt sortite erodarii timpului, desi ne zbatem sa le pastram vii, prezente. Pentru ca, sentimentele sunt tot ceea ce avem.

Si platim scump pentru a putea pastra iubirea incatusata in sufletul nostru. Totusi, mergem mai departe, spre implinirea unui destin care, inevitabil, e format din dragoste. Si durere.

Sunt aici, desi par a nu fi.

Pasi

Sunt aici. Chiar daca pare ca nu-i asa. Sunt aici, uneori pasesc in soapta, cu teama c-as putea atinge niste corzi sensibile care n-ar face decat, instantaneu, sa provoace eruptia atator taceri, suprimari si asteptari inghesuite in diferite unghere ale sufletului. Pentru ca e mai usor, uneori prefer sa fug. Alteori, simt nevoia sa-mi infrunt temerile, sa stau teapana in fata lor si sa le tin piept, sa le demonstrez ca sunt mai puternica decat ele. Dar si astea-s numai amagiri.

“ gemetele mele sunt painea mea si vaietele mele curg ca apa. de ceea ce ma tem, aceea mi se intampla si de ceea ce mi-e frica tocmai de aceea am parte. n-am nici tihna, nici odihna, nu-mi gasesc nici o pace si zbuciumul ma stapaneste. ” zice Iov in Vechiul Testament. Simt si eu, zic si eu. Si merg mai departe.

Invat sa traiesc cu gandul ca lumea merge, exista, traieste, chiar daca eu stau pe loc. Ca timpul trece si trecerea ii e inevitabila. Incerc sa invat ca pot sa traiesc fiind eu si, totusi, cu fiecare zi ce trece, pot sa fiu alta. Pot sa simt, pot sa sufar, pot sa iubesc si iubirea sa nu mi se implineasca vreodata si, in acelasi timp, pot sa si traiesc. Si sa fac in asa fel incat sa imi fie bine.

Astept clipa in care o sa pot sa spun, ca si Kazantzakis: ” Nu sper nimic, nu aştept nimic, sunt liber “. Atunci voi intelege ca viata nu se sfarseste cu o iubire, ca viata inseamna si trebuie sa insemne bucurii chiar si dincolo de suferinte, ca viata trebuie si merita sa fie traita. Asa cum e. E un proces greu, e o lupta incredibila pentru mine si e, cu siguranta, cea mai grea lectie a vietii mele. Dar ceea ce conteaza – si e fundamental – e faptul ca vreau. Vreau sa schimb ceva. Vreau sa ajung sa simt ca imi e bine mie cu mine, ca pot sa traiesc fara sa ma agat de altii, ca pot sa imi gasesc implinirile in mine, fara sa le cer mereu de dinafara. Vreau, desi e cel mai greu lucru pe care il fac, pentru ca fiecare cadere imi sfredeleste si-mi face praf entuziasmul si increderea si dorinta de-a merge mai departe… Si e prea mult dor, si prea multa asteptare, si prea multe dorinte neimplinite, si prea multe iluzii in care, inca ma incapatanez sa cred…

Frânturi…

” Ce frumoasa erai ultima data cand te-am vazut, stii? “

Cuvintele astea au curs catre mine azi, in zorii zilei. Si mi-au transformat intreaga zi. Cuvintele astea sufocate de un continut atat de plin. De-un drum incredibil. De la gand, la fapta. Cuvintele astea ce-au trecut prin suflet, prin minte si-au alunecat lent spre degete, dorindu-se exprimate. Lasand in urma timp, distanta. Trecand peste tot ce desparte doua lumi. Unind, printr-un fir invizibil, pe cat de subtire, pe-atat de plin de forta, doua suflete.

M-au rascolit si-au provocat in mine o furtuna de traire. De aducere aminte. De dor nebun. De neputinta, furie si impotrivire. De razvratire. De ne-resemnare. Lacrimi amare curgeau pe obrajii tristi si parca n-as fi vrut decat sa nu trebuiasca sa fac, astazi, fata vietii.

Dar nu s-a putut. A trebuit sa-mi sterg lacrimile, sa-mi infasor sufletul intr-o mantie de aparare si sa ies afara, in lume, sa merg, sa vorbesc, sa zambesc si… sa traiesc. Sa traiesc asa cum o fac mereu, tot asteptand. Asteptand franturile alea de viata ce ma scot din starea mea de vesnica molcoma amortire. Franturile de viata pe care le traiesc cu sufletul vibrand de emotie, cu trupul tremurand de dor, cu inima strangandu-mi-se de durerea iminentei reveniri la realitate. Realitatea in care visul meu nu are loc. Nu-si are timpul si spatiul necesar implinirii. Visul meu care e mereu in contra timp. Cel care e trait de parca ar fi, mereu, ultima clipa a vietii. Asa, ca un flamand ce nu-si poate ostoi foamea. Un flamand care, oricat ar manca, n-are cum sa se sature.

Si tocmai azi, azi, cand se implinesc doi ani de cand am pasit pe un drum ce nu-l credeam posibil. Acela al unui zbor nebun.

Si… de fapt, atunci, cand m-ai vazut ultima oara, eram frumoasa pentru ca tu m-ai privit. Pentru ca tu m-ai lasat sa-mi asez obrazul in palma ta, pentru ca tu m-ai lasat sa-mi umplu sufletul cu prezenta ta. Pentru ca-mi lucea in priviri soarele ce-mi incalzea sufletul. Pentru ca aveam in gesturi tandretea infinita a dorurilor prea mult tinute in frau. Pentru ca toata dragostea mea alerga navalnic catre tine. Cu atata forta. Cu atat dor. Tu… tu m-ai vazut frumoasa pentru ca te-ai uitat la mine. Cu sufletul.

Nu.

Nu o sa-mi cer iertare pentru ca ma las acaparata de bratele simtirii si-i dau, de bunavoie, fiecare fior al sufletului.

Nu o sa ma simt vinovata ca un strop de traire pune intr-atat stapanire pe mine incat e in stare sa darame, macar pentru o clipa, toti muntii de amaraciune.

Nu o sa cer intelegere pentru faptul ca primesc, uneori, o rasplata a nesfarsitelor asteptari si-o o traiesc c-o implicare inimaginabila, cutremurandu-ma pana-n strafunduri.

Nu o sa-mi para rau ca ma transform in iedera in jurul fiintei lui si-mi doresc ca mirosul lui sa mi se tatueze in piele, in suflet.

Nu o sa simt ca gresesc dorindu-mi sa ucid timpul intr-o imbratisare de-a lui, pierzandu-ma, pentru totdeauna, in vesnicia aia de traire.

Nu o sa-mi plec capul pentru ca ceea ce simt ma inalta azi doar ca sa ma afunde maine.

Nu. Nu imi cer iertare pentru ca simt.
Nu azi.

Azi aleg sa-i dau voie sufletului sa zboare intru bucuria revederii, a simtirii, a emotiei, a nestavilirii trairii. Azi mi-e sufletul – si trupul, si toata fiinta – plin de dorul implinit al tamplelor lui, al mainilor adorate, ale buzelor cu gust de rai, al pielii frematand de asteptare. Azi, mi-e sufletul coplesit de blandetea gesturilor, de caldura privirilor, de nesfarsita, tandra, apropiere. Imi hranesc azi fiinta c-un strop de viata care mi-a imbatat simturile, m-a aruncat intr-un carusel de senzatii din care n-as fi vrut sa cobor, m-a transformat in foc de sentimente nestavilit.

Azi, mi-e sufletul plin. Plin de-o iubire pe care o vreau, macar acum, inaltata pe culmi. Departe de tristete si iluzii si dezamagire. Iubirea pe care-am fost, un timp ce l-as fi vrut incremenit o eterninate, lasata s-o simt. Si, da, sunt gata sa ma dau cu totul focului vesnic al nefericirii daca, asa ca acum, mi-e permis, din cand in cand, sa gust din fericirea unei trairi impartasite.

Te iubesc…

Te iubesc in zorii fiecarei dimineti cand viata ma obliga sa ies de sub vesmantul viselor si sa traiesc…

Te iubesc si-atunci cand, cautandu-te, nu te gasesc printre oamenii ce misuna in jurul meu fortandu-ma sa ma alatur ritmului lor…

Te iubesc atunci cand, in gand, ochii tai imi zambesc a apropiere atat de clara incat am impresia ca, de-as intinde mana, te-as putea atinge…

Te iubesc la ceas de seara cand dorul de tine-mi strange inima ca intr-o menghina si neputinta de-a schimba ceva imi paralizeaza sufletul…

Te iubesc cand, in colturi diferite ale lumii fiind, imbratisarea aceleasi luni ne-aduce impreuna si cerul plin de stele ne imbraca pe-amandoi…

Te iubesc cand vocea ta-mi sopteste simplu “si mie mi-e dor de tine” si, in mine, butonul ce stavileste nebunia sta sa sara…

Te iubesc cand claritatea lucrurilor imi orbeste fiecare coltisor al mintii si mi-arunca sufletul intr-o furtuna de deznadejde…

Te iubesc si-atunci cand albastrul cerului senin mi-apasa umerii cumplit si gandul la tine mi-e povara si chin si neresemnare…

Te iubesc cand esti departe si distanta mi te-aduce aproape si apropierea ta imi da liniste si neliniste, si pace si zbucium…

Te iubesc cand degetele tale mi-ating fin obrazul si dragul din ochii tai se revarsa asupra-mi insufletindu-ma…

Te iubesc cand sufletul alearga nebun spre tine si pasii ma obliga sa merg, sa tot merg, in directia opusa…

Te iubesc. Si stiu, si stii. Si asta, oricum, nu schimba nimic.

E prea tarziu…

E singurul sentiment care ma incearca acum, dupa o luna in care n-am scris deloc aici. A fost o luna de tacere amestecata cu mult zbucium, cu lacrimi de disperare, de deznadejde, de sfarsit de lume, de dimineti fara fior de viata, de tristete inabusitoare. O luna care a trecut cu degetele arzandu-mi pe tastatura, cu sufletul ce curgea spre cuvinte, cu o lupta pe care m-am incrancenat sa o duc. De a tacea. De-a inchide in mine fiecare adiere de sentiment. A trecut o luna in care am vrut sa cred ca, daca ma prefac ca nu exista, intr-un sfarsit se va intampla intocmai.

E prea tarziu, pentru mine. Stiu azi. E trist dar stiu. Si nu plang, nici nu cersesc. De acceptat, probabil, nu voi putea accepta niciodata. Sunt un om intreg doar aparent. Da, am doua maini, am doua picioare, am urechi, ochi, gura, nas, vad, vorbesc, aud, merg, socializez, traiesc, gandesc, respir. Dar sunt un om intreg doar pe dinafara. Tot ce am pe dinauntru e putred, e degradat intr-un hal de nereparat. Sunt bucati din suflet ce-mi lipsesc cu desavarsire si nu e chip sa le regasesc vreodata. Sunt perfect constienta de asta.

Da, stiu bine ca invatam sa traim cu nefericirile, cu deziluziile noastre. Stiu bine ca avem capacitatea de-a ne ridica de jos si de-a merge mai departe, mereu mai departe pe drumul vietii nostru, ca stim bine sa ne prefacem ca e bine chiar cand nu e doar de dragul unei vieti… satisfacatoare. Ne multumim cu ceea ce se poate sa capatam, chiar daca sunt doar faramituri care nici nu se-apropie macar de ceea ce ne-am dori sa fie. Nu, nu-mi spuneti ca depinde doar de noi sa luptam pentru a schimba situatia – uneori toata determinarea, toata hotararea si toate dorintele din lume nu ajung.

Fericirea, aia pentru ca ne zbatem clipa de clipa, aia de care ne-amagim ca avem parte, aia pe care, poate, nici nu putem sa o recunoastem… stiu acum bine ca, pentru mine, nu mai e cale care sa ma duca la ea. Si stiu tocmai pentru ca am intrezarit-o, tocmai pentru ca o cunosc, pentru ca pot sa o identific, sa o diferentiez dintre toate celelalte care alcatuiesc viata. Sunt clipe, de-alea neasteptate, cand viata iti arata o cale, una total diferita de celelalte, care te duce la ceva aparte, intr-un loc in care iti dai seama ca aia e esenta vietii. Cica, ti se cere curajul de-a merge pe drumul ala, inconstienta si sensibilitatea de-a intelege… Poate n-am avut destul curaj, poate n-am fost destul de hotarata, poate, cine stie… insa stiu acum ca degeaba ma zbat sa scap de ceva ce simt si simt cu toata fiinta mea. Parca, cu cat ma impotrivesc mai mult, cu atat vin toate mai navalnic peste mine.

Simt, da. Si-n acelasi timp stiu. Stiu ca e prea tarziu. Prea tarziu sa mai sper. Si, totodata, prea tarziu sa mai cred ca ceea ce simt o sa dispara. N-are cum. Face parte din mine.

Nu, nu-mi spuneti ca-i o vorba, cum ar zice Beniuc, nu-mi spuneti ca trebuie sa am rabdare, ca timpul le rezolva pe toate, ca vine, cu vremea, vindecarea, ca sufletul invata iar sa traiasca, sa iubeasca iar – pentru asta ar trebui, cred, sa se nasca din nou – si ca, nu se stie cand, fericirea va bate la usa mea. Ca nu e niciodata prea tarziu. Nu. Nu-mi spuneti ca trebuie sa-mi gasesc implinirea bucurandu-ma de lucrurile marunte pe care viata se indura sa mi le ofere, nu-mi spuneti ca fericirea poate fi inlocuita cu diferite surogate, ca e bine sa ne mintim ca ne e bine hranindu-ne cu resturi de viata atunci cand stim foarte bine ca ne lipseste ceea ce poate face din banalitatea existentei noastre ceva extraordinar.

Nu. Azi prefer sa fiu constienta de ceea ce ma doare, de ceea ce ma atarna, azi prefer sa recunosc, fata de mine macar, ca sunt un om nefericit si sunt asa nu pentru ca n-as avea taria sa imi vad de viata – pentru ca asta, de fapt, fac – ci pentru ca sunt constienta – si sentimentul asta de constienta e ceea ce ucide – ca e in zadar. Orice. Azi prefer sa traiesc acceptand ca sunt asa cum sunt. Un om cu sufletul ciuntit. Cu un dor ce se zbate cumplit intruna in mine. Cu o durere care ma sfasie pe dinauntru. Cu o iubire ce nu poate sa moara.

Asta sunt. Azi, doar azi, ma accept asa cum sunt. Si merg mai departe.

Cand totul se pierde…

Imi tot ziceam ca, cumva, candva, povestea mea, asa cum e ea, dezgolita de aparente, eliberata de mastile pe care e fortata sa le poarte, isi va croi singura drum printre cuvinte si se va lasa privita pana-n strafunduri fara sa mai conteze ce-ar urma dupa. Candva… cand nimic nu i-ar mai impiedica pasii si sufletul nu s-ar mai simti stingher afisandu-se exact asa cum e… candva ar fi venit si ea, vremea dezvaluirilor.

Azi, insa, inteleg ca nici cuvintele nu mai pot trece dincolo de bariera tacerii si-a tristetii, ca ceea ce-ar mai putea ele acum sopti n-ar fi decat o incercare sortita esecului chiar de la inceput. Timpul n-a facut decat sa fortifice zidurile ce-aveau, candva, doar rol de aparare si-acum sunt prizonier intre ele. Stiu acum ca iubirea e un altar care cere jertfa suprema. Si ce poti sa jertfesti mai de pret pe altarul iubirii decat iubirea insasi? Cenusa ce ramane in urma nu mai are forta sa zguduie o lume si doar aducerile aminte sunt cele ce mai trezesc fiori pe sira spinarii.

Primul cuvant, prima privire, primul zambet… legatura aceea, nascuta atat de dintr-o data, atat de neasteptat a fost, intru inceput, pe cat de straniu de puternica, pe-atat de intima, de personala… a fost complicitatea care facea, intre noi, sa fie totul imbracat intr-o aura de mister atat de fascinanta… cu cata emotie am savurat primele clipe impreuna… cu cat nesat am sorbit primele priviri… cat de multa speranta si-a facut loc in suflet… cat avant de viata a luat intreaga fiinta… alergarile acelea sufletesti, mana in mana, cu degetele strans impletite, intr-o zi de vara cu iz de poveste… si-apoi, tarziu in noapte, pe neasteptate, zborul acela al primului sarut, un sarut pe cat de profund, pe-atat de temator, de vinovat… si toate acele clipe de viata ce-au urmat, cununa a unor trairi intense, primite cu o foame greu de imaginat, acele clipe de viata dorite, asteptate, cersite si traite, toate, cu disperarea acelui om ce-si stie traite ultimele clipe…

Si nu, n-a fost un vis, o naluca, o iluzie, n-a fost un joc al imaginatiei, n-a fost decat… ce-a trebuit sa fie, poate. A fost – si e – pecetea unei trairi ce-a zguduit o lume, ce-a inaltat un suflet ce nu spera in posibilitatea unui astfel de zbor vreodata…

Cand, in numele iubirii, renunti la toate visele… nu pentru ca vrei ci pentru ca, in realitate, unele lucruri chiar sunt imposibile… imposibile pentru un simplu om… ce rost isi mai au cuvintele? Zbaterile? Sperantele?

E ultimul post. Au trecut doi ani. De viata si de moarte. Acum simt, nu ca trebuie sa ma opresc, ci ca nu mai pot continua. Ca fiecare pas ce-ar urma n-ar face decat sa murdareasca ceva ce-as vrea sa ramana, desi dureros, curat. Adanc.
Asa ca, pasii de azi sunt cei ai petrecerii pe ultimul drum a razvratirii sufletului impotriva vietii. Poate ca renunt si predau armele. Sau, poate, doar accept. Nu inteleg. Dar, probabil, nici nu e necesar. “Nu strig, nu ma jelesc, nu plang”. Doar tac.

C-ati fost aici, ca sunteti aici, va multumesc. Mi-as fi dorit sa fiu mai mult. Sa fiu altceva. Sa pot. Sa… Dar, sunt doar ceea ce sunt. Cu rele, cu mai putin rele. Va sunt recunoscatoare. Unii dintre voi mi-ati mangaiat sufletul. Ati trecut dincolo de limita virtualului. Pe unii dintre voi v-as vrea mereu aproape. Dar, viata, inca o data, hotaraste ea parcursul…
Va multumesc. Mult.

De ziua ta…

Doar un strop din dorintele pe care azi, de ziua ta, le-as fi dorit implinite, s-a scurs catre tine, inseninandu-ti privirea. Si stropul acela l-am trait cu intensitatea unei avalanse.

As fi vrut, azi, de ziua ta, ca bagheta magica a iubirii ce-o port in suflet sa-mi fie cale spre implinire a dorintelor mele pentru tine.

As fi vrut, in zori, sa-ti pot presara praf de stele pe gene ca ziua ta sa fie, toata, invaluita intr-o suava adiere de poveste.

As fi vrut, azi, sa-ti pot asterne la picioare covor de vie incantare si fiecare pas sa-ti imbete sufletul c-o adanca stare de bine.

As fi vrut sa-ti pot aseza pe umeri mantie de traire inaripata si fiecare adiere a vantului sa te invaluie in lumina si zambete.

As fi vrut, azi, ca bagheta mea de iubire sa poata sa creioneze o zi perfecta. Ziua ta. In care sa fii fericit. Asa cum tu iti doresti.

Insa azi… pe acorduri de Andre Rieu, de ziua ta, am pasit pe toate corzile sensibile ale sufletului, mi-am acordat fiecare fibra a inimii, mi-am pus in privire stralucire de bucurie aparenta, pe buze mi-am desenat un zambet de coplesitoare tarie si incredere… azi, de ziua ta, am ales sa fiu langa tine… langa tine, si mai departe ca oricand. Azi, in mjlocul oamenilor, in frenezia clipelor marcate de uimire si neasteptare, te priveam, pe sub genele plecate, si simteam patrunzandu-mi in suflet, chinuindu-ma, invizibile ziduri, imposibil de trecut. Azi, cuvintele mi-au fost limitate, privirile retinute, imbratisarile controlate.

As fi vrut azi intreaga bucuria trairii unei clipe langa tine, as fi vrut-o neimpartita cu lumea dar… azi a trebuit sa fiu un figurant din multime… sa-mi retin in coltul ochilor lacrimile sufletului, sa alung din minte, din privire, melancolia si tristetea aducerilor aminte ce ma copleseau, sa zambesc frumos in stanga si in dreapta, sa vorbesc si vorbele-mi sa nu fie goale de implicare… a trebuit azi sa te impart – si-am ales eu singura sa o fac, pentru a fi alaturi de tine… si sa-mi hranesc sufletul cu franturi infime de viata…

Azi… de ziua ta… am dat tot ce puteam sa dau. Desi, aparent, ce mi-era permis sa dau era limitat, tu stii, si-ai stiut-o bine, ca m-am dat pe mine, iar, cu totul, cu fiecare fior al sufletului. Am sacrificat azi pe altarul daruirii toate asteptarile, toate dorintele… si ti-am dat tie tot. Pentru ca ziua ta sa fie una speciala.

La multi ani, Print al sufletului meu!

Dragostea… monstrul cu mii de capete!

Intr-un manunchi pe care nu l-as putea cuprinde-n brate as putea strange azi tot ceea ce viata m-a invatat pe mine despre dragoste. Si tot n-as simti ca am invatat cu adevarat ceva.
Am 30 de ani – rotunzi, maturi, seriosi – si ii vad cum ma privesc cu indaratnicie din oglinda, si-mi zambesc amar desi sufletul se razvrateste si cere dreptul de-a ramane asa cum se simte – imatur, necizelat si plin de avant inconstient. Nepregatit, clar, pentru loviturile pe care viata i le aplica, regulat. Si nicidecum mai invatat, dupa ele.

Ce-am invatat eu despre dragoste?

Am invatat ca dragostea e neasteptata. Poti s-o cauti ani de zile, poti sa te amagesti o viata ca simti si ca e dragoste ceea ce simti… intr-o zi se agata ceva de tine, nu te anunta, nu bate la usa si nici macar nu se descalta. Intra in suflet cu bocanci grei de traire – poate e inaltare, poate e povara – si nu-ti mai da drumul. Se lipeste cumplit de puternic de tine, si-si patrunde-n pori, in piele, in vene, in fiecare coltisor al sufletului, in fiecare centimetru al corpului si te inrobeste. Devii sclav, cu voie si fara voie. Al sentimentelor.

Am invatat ca dragostea e egoista. Ca nu poti sa fii cu adevarat fericit iubind si sa nu-ti doresti ca sentimentele tale sa-si gaseasca ecou intr-un alt suflet, acel suflet. Oricat ma straduiesc sa lupt cu egoismul ei, ma infrange mereu. Desi-mi doresc sincer, cu toata fiinta mea, sa fiu in stare sa iubesc cuminte, tacut si fara dorinta de rasplatire, fiecare gest pe care-l fac e, de fapt, o lupta pentru a obtine macar o infima dovada a impartasirii propriilor mele sentimente.

Am invatat ca dragostea te transforma. Iti patrunde in suflet si-ti da aripi, te nauceste si-ajungi sa privesti lumea prin ochii ei. De ratiune nici nu mai poate fi vorba. Dragostea iti da forta, iti da incredere, ii traseaza sufletului un contur de maretie pe care nu-l credeai posibil si iti da speranta. Infinita speranta. Iti zice, clar, raspicat: se poate! Si crezi. Pentru ca pune stapanire atat de tare pe fiinta ta incat nu mai poti trai sau simti altfel decat prin prisma ei. Nu mai stii sa respiri fara ea. Dar crezi.

Am invatat ca dragostea nu se poate masura. Nici n-o poti simti pe bucatele, azi un pic, maine un pic, si tot asa, sa-ti ajunga pentru toata viata. N-o poti depozita, n-o poti pune la pastrare, n-o poti imparti. Vine toata odata, val vartej, te obliga sa o primesti asa cum e, ravaseste totul in jur, cotropeste si-si adjudeva fiecare fior al sufletului. Si-o simti pe de-ntregul, asa cum poti, cu toata fiinta ta. Ca e prea putin sau mai mult decat poti duce, ei nu-i pasa.

Am invatat ca dragostea doare. Doare mai crunt decat orice durere fizica si simti ca-ti sfarma sufletul in bucatele mici, mici, atunci cand iubesti un om caruia ii esti doar ” drag “. Dragostea e cea care ne transforma din cersetor in rege. Dar cel mai adesea, transformarea e in sens invers.

Am invatat ca dragostea nu alege. N-o poti programa, n-o poti directiona, n-o poti simti cand doresti, pentru cine doresti. Nu ai capacitate de alegere. Ea te alege pe tine, nu tu pe ea. Si tot ce esti, tot ceea ce poti fi, se canalizeaza in directia ei. N-o intereseaza ca iubirea e reciproca sau ca cel iubit iubeste, la randul lui, pe altcineva. Si tot asa, ca intr-un joc prost regizat.

Da, simt ca dragostea e toate cele de mai sus. Da, e ademenitoare si e grea, e inaltatoare si e chinuitoare. Si-n acelasi timp, stiu ca e la fel de necesara ca si aerul respirat. Ca o dorim chiar si atunci cand durerile-i ne ingenuncheaza. Pentru ca nu, nu putem trai fara ea.

Iubim intr-un mod extrem si surprinzator de profund… iubim cu toata forta de care suntem in stare. Nici mai mult, nici mai putin. Dam tot. Asteptam tot. Si uneori, nu primim nimic.

Si, daca iubim intr-o astfel de maniera chiar si atunci cand iubirea noastra nu-si gaseste ecoul potrivit … cum s-ar putea masura iubirea noastra atunci cand i s-ar raspunde cu aceeasi masura? Iubim mai mult atunci cand nu suntem iubiti, cand suntem iubiti dar iubirea n-are cale de implinire… sau doar aparent iubirea pare mai adanca, fiindca e mai dureroasa si ne patrunde mai ascutit in vene? Fericirea o primim si-o traim firesc, considerand ca ni se cuvine. Durerile ni le traim tarandu-ne, coplesiti fiind de ceea ce consideram a fi nedreptate… A vietii, a sortii…

Mi-ai dat luandu-mi!

Mi-ai dat tacerea orelor ramase-n asteptare. Mi-ai luat si ultimul strop de impacare ce-mi zacea in suflet.
Mi-ai dat zbucium si m-ai manat fara putinta de imptrivire spre traire. Mi-ai luat linistea clipelor de ne-mplinire.
Mi-ai dat povara iluziilor fara sfarsit. Mi-ai luat si gand, si freamat, si emotie si tot ce-ar fi putut sa-mi ocroteasca inima.
Mi-ai dat praf de stele presarat in par si stropi de lumina in priviri. Mi-ai luat puterea de-a-mi infrange chiar iubirea.
Mi-ai dat aripi de dorinta si cer de vise. Mi-ai luat albastrul dorului din piept.

Mi-ai dat lacrimi de insingurare si doruri neimpacate. Mi-ai luat toate facliile sentimentelor.
Mi-ai dat tristetea neasfarsit-a asteptarii. Mi-ai luat lucirile de soare din suflet.
Mi-ai dat cantec de infrangeri. Mi-ai luat focul ce inima prin lume mi-a purtat.
Mi-ai dat pasi purtati intr-un neant neinceput. Mi-ai luat lumina adancului de viata.

N-ai cerut nimic si ti-am dat tot. Dandu-ma cu totul tie ma simteam de doua ori castigata.
Dar din visul meu ne-vis m-am trezit singura. Doar singura in singuratatea mea.
Si nu mai am nici mana intinsa!