E prea tarziu…

E singurul sentiment care ma incearca acum, dupa o luna in care n-am scris deloc aici. A fost o luna de tacere amestecata cu mult zbucium, cu lacrimi de disperare, de deznadejde, de sfarsit de lume, de dimineti fara fior de viata, de tristete inabusitoare. O luna care a trecut cu degetele arzandu-mi pe tastatura, cu sufletul ce curgea spre cuvinte, cu o lupta pe care m-am incrancenat sa o duc. De a tacea. De-a inchide in mine fiecare adiere de sentiment. A trecut o luna in care am vrut sa cred ca, daca ma prefac ca nu exista, intr-un sfarsit se va intampla intocmai.

E prea tarziu, pentru mine. Stiu azi. E trist dar stiu. Si nu plang, nici nu cersesc. De acceptat, probabil, nu voi putea accepta niciodata. Sunt un om intreg doar aparent. Da, am doua maini, am doua picioare, am urechi, ochi, gura, nas, vad, vorbesc, aud, merg, socializez, traiesc, gandesc, respir. Dar sunt un om intreg doar pe dinafara. Tot ce am pe dinauntru e putred, e degradat intr-un hal de nereparat. Sunt bucati din suflet ce-mi lipsesc cu desavarsire si nu e chip sa le regasesc vreodata. Sunt perfect constienta de asta.

Da, stiu bine ca invatam sa traim cu nefericirile, cu deziluziile noastre. Stiu bine ca avem capacitatea de-a ne ridica de jos si de-a merge mai departe, mereu mai departe pe drumul vietii nostru, ca stim bine sa ne prefacem ca e bine chiar cand nu e doar de dragul unei vieti… satisfacatoare. Ne multumim cu ceea ce se poate sa capatam, chiar daca sunt doar faramituri care nici nu se-apropie macar de ceea ce ne-am dori sa fie. Nu, nu-mi spuneti ca depinde doar de noi sa luptam pentru a schimba situatia – uneori toata determinarea, toata hotararea si toate dorintele din lume nu ajung.

Fericirea, aia pentru ca ne zbatem clipa de clipa, aia de care ne-amagim ca avem parte, aia pe care, poate, nici nu putem sa o recunoastem… stiu acum bine ca, pentru mine, nu mai e cale care sa ma duca la ea. Si stiu tocmai pentru ca am intrezarit-o, tocmai pentru ca o cunosc, pentru ca pot sa o identific, sa o diferentiez dintre toate celelalte care alcatuiesc viata. Sunt clipe, de-alea neasteptate, cand viata iti arata o cale, una total diferita de celelalte, care te duce la ceva aparte, intr-un loc in care iti dai seama ca aia e esenta vietii. Cica, ti se cere curajul de-a merge pe drumul ala, inconstienta si sensibilitatea de-a intelege… Poate n-am avut destul curaj, poate n-am fost destul de hotarata, poate, cine stie… insa stiu acum ca degeaba ma zbat sa scap de ceva ce simt si simt cu toata fiinta mea. Parca, cu cat ma impotrivesc mai mult, cu atat vin toate mai navalnic peste mine.

Simt, da. Si-n acelasi timp stiu. Stiu ca e prea tarziu. Prea tarziu sa mai sper. Si, totodata, prea tarziu sa mai cred ca ceea ce simt o sa dispara. N-are cum. Face parte din mine.

Nu, nu-mi spuneti ca-i o vorba, cum ar zice Beniuc, nu-mi spuneti ca trebuie sa am rabdare, ca timpul le rezolva pe toate, ca vine, cu vremea, vindecarea, ca sufletul invata iar sa traiasca, sa iubeasca iar – pentru asta ar trebui, cred, sa se nasca din nou – si ca, nu se stie cand, fericirea va bate la usa mea. Ca nu e niciodata prea tarziu. Nu. Nu-mi spuneti ca trebuie sa-mi gasesc implinirea bucurandu-ma de lucrurile marunte pe care viata se indura sa mi le ofere, nu-mi spuneti ca fericirea poate fi inlocuita cu diferite surogate, ca e bine sa ne mintim ca ne e bine hranindu-ne cu resturi de viata atunci cand stim foarte bine ca ne lipseste ceea ce poate face din banalitatea existentei noastre ceva extraordinar.

Nu. Azi prefer sa fiu constienta de ceea ce ma doare, de ceea ce ma atarna, azi prefer sa recunosc, fata de mine macar, ca sunt un om nefericit si sunt asa nu pentru ca n-as avea taria sa imi vad de viata – pentru ca asta, de fapt, fac – ci pentru ca sunt constienta – si sentimentul asta de constienta e ceea ce ucide – ca e in zadar. Orice. Azi prefer sa traiesc acceptand ca sunt asa cum sunt. Un om cu sufletul ciuntit. Cu un dor ce se zbate cumplit intruna in mine. Cu o durere care ma sfasie pe dinauntru. Cu o iubire ce nu poate sa moara.

Asta sunt. Azi, doar azi, ma accept asa cum sunt. Si merg mai departe.