Nu.

Nu o sa-mi cer iertare pentru ca ma las acaparata de bratele simtirii si-i dau, de bunavoie, fiecare fior al sufletului.

Nu o sa ma simt vinovata ca un strop de traire pune intr-atat stapanire pe mine incat e in stare sa darame, macar pentru o clipa, toti muntii de amaraciune.

Nu o sa cer intelegere pentru faptul ca primesc, uneori, o rasplata a nesfarsitelor asteptari si-o o traiesc c-o implicare inimaginabila, cutremurandu-ma pana-n strafunduri.

Nu o sa-mi para rau ca ma transform in iedera in jurul fiintei lui si-mi doresc ca mirosul lui sa mi se tatueze in piele, in suflet.

Nu o sa simt ca gresesc dorindu-mi sa ucid timpul intr-o imbratisare de-a lui, pierzandu-ma, pentru totdeauna, in vesnicia aia de traire.

Nu o sa-mi plec capul pentru ca ceea ce simt ma inalta azi doar ca sa ma afunde maine.

Nu. Nu imi cer iertare pentru ca simt.
Nu azi.

Azi aleg sa-i dau voie sufletului sa zboare intru bucuria revederii, a simtirii, a emotiei, a nestavilirii trairii. Azi mi-e sufletul – si trupul, si toata fiinta – plin de dorul implinit al tamplelor lui, al mainilor adorate, ale buzelor cu gust de rai, al pielii frematand de asteptare. Azi, mi-e sufletul coplesit de blandetea gesturilor, de caldura privirilor, de nesfarsita, tandra, apropiere. Imi hranesc azi fiinta c-un strop de viata care mi-a imbatat simturile, m-a aruncat intr-un carusel de senzatii din care n-as fi vrut sa cobor, m-a transformat in foc de sentimente nestavilit.

Azi, mi-e sufletul plin. Plin de-o iubire pe care o vreau, macar acum, inaltata pe culmi. Departe de tristete si iluzii si dezamagire. Iubirea pe care-am fost, un timp ce l-as fi vrut incremenit o eterninate, lasata s-o simt. Si, da, sunt gata sa ma dau cu totul focului vesnic al nefericirii daca, asa ca acum, mi-e permis, din cand in cand, sa gust din fericirea unei trairi impartasite.